Sat puternic de munte, cu case din bârne de fag, mai rar din brad, acoperite cu paie țuguiate, înnegrite de fum și de neglijența stăpânilor. Oamenii nu făceau mare diferență între locuința lor și adăpostul pentru animale, de multe ori fiind sub același acoperiș. Casele erau așezate de-a lungul a aproape 10 kilometri, pe ambele maluri ale râului Cerna, sau risipite pe coastele și pâraiele din apropierea acestui râu cenușiu, care atunci când se tulbura devenea de un negru adânc – de aici și numele său.
Lunca, sau mai bine spus Luncile, altădată populate doar de
sălbăticiunile codrilor, au fost locuite de câteva veacuri de mulți români
sărmani. Ar fi un loc frumos de trai și petrecere, dacă nu ar fi atât de izolat
de lume, închis între dealuri mari, peste care se trece cu greu pe drumuri
foarte proaste. Administrația, deși încasează din aceste sate taxe
considerabile pentru așa-numita „dare a drumului”, are alte preocupări decât
întreținerea căilor de acces. Drumuri pe care doar rar calcă „măriile lor” – domni
solgabirăi, judecători și avocați – veniți chipurile să facă dreptate, dar mai
ales să-și încaseze diurne și indemnizații grase. Acestea îi îngrozesc pe
blânzii munteni, care adesea se retrag în pădure când văd intrând în sat
„negreața”, cum numesc ei pe cei îmbrăcați altfel decât în cojocul lor de oaie
și în șuba de pănură albă.
Despre trecutul Luncilor se știe puțin. S-ar putea totuși
scrie istoria vieții acestui popor simplu, care dorește doar să fie lăsat în
pace, să-și petreacă în singurătate și monotonie zilele grele, păzindu-și
vitele pe coastele prăpăstioase, doborând copacii codrilor ca să-și ridice
umilele adăposturi, unde să-și păstreze puțina avere și să-și ducă în tăcere și
suferință iernile lungi și aspre.
Lunca Cernii avea poșta la Densuș și gara la Hațeg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu