Mănăstirea dispărută din Negoiu | Distrusă în 1650 și uitată de istorie

Într-o poiană liniștită, ascunsă între dealurile de la apusul satului Negoiu, din comuna Lunca Cernii de Jos, se afla odinioară Mănăstirea Cerna. Astăzi, locul pare tăcut și uitat, dar în trecut a fost un important centru de viață monahală ortodoxă din Țara Hațegului. Mănăstirea este atestată documentar în anul 1585, cu prilejul unui transfer de proprietate, când a trecut din posesia ctitorilor săi, membrii neamului Mușina de la Densuș, rămași fără descendență masculină.
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, Mănăstirea Cerna se bucura de un prestigiu deosebit, lucru dovedit de faptul că doi dintre stareții ei, Spiridon și Ioan, supranumit Cemeanul, au ajuns ulterior vlădici: primul la Vad, iar cel de-al doilea la Alba Iulia. Așezământul monahal dispunea și de o valoroasă bibliotecă de manuscrise, administrată, la un moment dat, de un călugăr erudit pe nume Mitrofan, semn al unei vieți culturale și spirituale intense.
Legătura mănăstirii cu Prislopul pare să fi fost una strânsă, sugerată de existența unei căi de circulație directe între cele două așezăminte, cale marcată până astăzi prin toponimele zonei. Destinul Mănăstirii Cerna a fost însă curmat probabil înainte de anul 1650, în contextul persecuțiilor exercitate de stăpânii calvini ai locului. Pentru o perioadă, bunurile sale imobiliare au fost preluate de Mănăstirea Prislop, care le revendica oficial în anul 1749. Nu este exclus ca viața monahală să fi continuat, într-o formă mai modestă, prin chilii izolate, ridicate în apropierea vechiului amplasament, dar deja pe teritoriul comunei Răchitova.
Urmele materiale ale mănăstirii, păstrate până astăzi, sunt puține, dar grăitoare. Cercetările arheologice indică existența unei biserici de piatră, legată cu mortar, din care s-au conservat doar fundațiile navei, cu dimensiuni de aproximativ 10 pe 6 metri. Altarul a fost complet distrus, făcând imposibilă orice încadrare stilistică precisă.
La nord de biserică a fost descoperită o construcție din lemn, dispusă oblic, așezată pe tălpi de piatră fără mortar, cu dimensiuni de aproximativ 7,5 pe 4,5 metri. Clădirea era dotată cu o sobă de cahle, decorate cu motive florale și geometrice, ceea ce sugerează că aici a funcționat stăreția mănăstirii. Din celelalte anexe au rămas doar urme vagi ale unor construcții de lemn, răspândite spre est și vest, într-un perimetru care nu depășește 70 pe 60 de metri.
O clădire mai importantă pare să fi existat la circa 20 de metri sud-est de biserică, ridicată pe fundații de piatră și cu elevații din lemn, ale cărei dimensiuni nu mai pot fi astăzi determinate.
Toate aceste vestigii, modeste dar încărcate de semnificație, vorbesc despre o mănăstire care, deși dispărută fizic, continuă să trăiască în memoria locului și în istoria spirituală a zonei.
În urma dispariției mănăstirii a rămas o scriere în limba latină: O Mors Quam amara est memoria Tua. Hic jaget generosus Dom. Sigismund Csermenyi de Reketye-Falva obiit die 2 Ianuarii anno 1693 vitae suae 63, ceea ce tradus înseamnă O Moarte Cât de amară este amintirea Ta, Aici zace nobilul Dom. Sigismund Csermenyi de Răchitova a murit în 2 ianuarie 1693 în al 63-lea an de viață.

Meria - satul creat de haiduci

 Satul Meria, situat astăzi în comuna Lunca Cernii de Jos, județul Hunedoara, își are originile într-un trecut frământat, marcat de migrații, lupte și legende transmise din generație în generație. Conform tradiției locale, primii locuitori ai satului provin din zona Mehedințiului. Aceștia ar fi fost oameni ai codrilor, haiduci sau familii de haiduci, fugari din calea războaielor și a prigoanei, care căutau adăpost în locuri mai ferite, la poalele munților.

Așezarea inițială a satului nu se afla pe locul de astăzi, ci la aproximativ trei kilometri depărtare, pe valea Bâlea, într-o zonă cunoscută sub numele de Lunca Largă. Acolo, oamenii și-au ridicat primele colibe și gospodării, profitând de pășuni, de pădurea bogată și de apropierea apelor. Viața era simplă, dar nesigură, iar liniștea codrilor putea fi oricând tulburată.

Se spune că, într-o vreme de demult, au venit pe aceste meleaguri niște haiduci străini, probabil cu avere asupra lor, urmăriți de oamenii legii. Sosirea lor a adus spaimă în rândul localnicilor. Bătrânii, femeile și copiii s-au refugiat în păduri, încercând să se ascundă de primejdia care se apropia. Bărbații rămași în sat au încercat, se pare, să se împotrivească, însă au fost uciși fără milă. Tradiția spune că în acele zile cumplite râul Cerna s-ar fi înroșit de sângele vărsat, semn al unei tragedii care a rămas adânc întipărită în memoria locului.

Femeile care au reușit să scape au coborât mai la vale, spre zona Hășdău, unde și-au refăcut viața. Acolo s-au căsătorit cu bărbați din satele învecinate, precum Poiana Răchițelii, Ruda sau Bunila. Din aceste legături s-au născut familii care poartă și astăzi nume cunoscute în zonă: Lucaci, Oprișoni, dar și Nandra, despre care se crede că ar proveni de pe valea Nandrului.

Prin aceste evenimente dureroase, dar și prin puterea oamenilor de a merge mai departe, s-au pus bazele unor noi așezări. Astfel, nu doar satul Meria și-a schimbat locul și structura, ci s-a format și satul Hășdău, ca rezultat al refugierii și regrupării supraviețuitorilor. Istoria acestor sate este, așadar, una a suferinței, a adaptării și a continuității, păstrată mai ales prin povestirile bătrânilor și prin memoria colectivă a comunității.

Scoala in anii 1900

 Prima școală din Lunca Cernii a luat ființă în anul 1845, când a fost numit ca învățător un tânăr din sat, Ianăș Zepa, absolvent a șase clase la gimnaziul din Alba Iulia.

În 1848 acesta a devenit tribun și a luptat împotriva ungurilor, care, căutându-l acasă ca să-l omoare și negăsindu-l, au dat foc casei parohiale.

După revoluție, învățător a fost preotul Ioan Zepa.
În 1857 a fost numit Petru Rădoniu din Hațeg.
În 1865 a devenit învățător Iosif (Joșca) Pop, plătit cu 100 de florini din veniturile cantorale. În 1871 a fost hirotonit preot pentru parohia Silvașul de Sus, unde a slujit până în 1873.

A urmat ca învățător Petru Vlăiconiu, care avea puțină școală.
Până atunci, nu exista o clădire de școală propriu-zisă; orele se țineau în case închiriate.

Prima școală zidită a fost ridicată în 1879. Atunci a fost numit învățător Ioan Fărcaș, care a rămas până în 1895, când s-a pensionat.

Între 1895-1896 a suplinit cooperatorul Aron Mihăescu.
În 1896-1897 a fost învățător Lazăr Cozma.
În 1897-1898 – Silviu Barbescu, devenit apoi preot în Crivobara.
În 1898-1899 – Ioan Catarig.
În 1899-1900 – Ioan Barbenița.
În 1900-1901 – Maxim Ilca, devenit ulterior preot în Dragșina.
În 1901-1903 – Petru Turcu.
În 1903-1904 – Ioan Sima.
În 1904-1906 – Ioan Zepa.

În 1906 s-a înființat o școală separată pentru Lunca Cernii de Sus, unde învățător a fost numit Ioan Zepa.
Școala zidită în 1879 din Lunca Cernii de Jos a rămas doar pentru copiii din acest sat. Aici a predat Alesandru Peștean, iar din 1910 Ioan Moldovanu.

Fiindcă satele erau foarte sărace și împovărate de multe biruri și obligații, cele două școli nu se puteau întreține doar din fondurile proprii. De aceea s-a cerut ajutor de stat: 578 coroane pentru Lunca Cernii de Sus și 808 coroane pentru Lunca Cernii de Jos.

Chiar și așa, cele două școli erau insuficiente pentru cei 465 de copii „de toate zilele” și 161 „de repetiție” din ambele sate. Din cauza sărăciei și a faptului că locuințele erau risipite pe dealuri, doar o treime dintre copii reușeau să frecventeze cât de cât școala, iar ceilalți creșteau doar cu învățăturile primite de la părinți.

Este un lucru dureros, dar, în împrejurările de atunci (anul 1913), pentru acel popor sărman o schimbare în bine era aproape imposibilă.

Viata bisericeasca in anii 1900

Tradiția locală spune că odinioară a existat o biserică și în satul Ableu. În Măstacăn se afla o biserică încă din anul 1733, care, ruinându-se din cauza vremii, a fost înlocuită în 1763 cu alta, tot din lemn, când s-a cumpărat și un clopot. Nu se știe exact cât timp a rezistat această biserică; se presupune însă că a funcționat până în 1898, când a fost construită o alta, tot din lemn, la un cost de 800 de coroane.

Nu se cunoaște data precisă a ridicării primelor biserici din cele două Lunci. Totuși, în Lunca de Sus exista o biserică în 1811. În 1852, vicarul Ștefan Moldovanu menționa că aceasta nu era atât de veche ca cea din Măstacăn, fiind probabil ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Existența unui clopot datat din 1784 întărește această ipoteză. În 1880 s-a construit o nouă biserică, din lemn de brad, tencuită și văruită atât pe interior, cât și pe exterior, dar devenită curând neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioși.

În Lunca de Jos s-a ridicat o biserică de lemn la sfârșitul secolului al XVIII-lea, probabil în 1787, an din care se păstrează un clopot. În 1874 a fost zidită biserica actuală, din piatră, dar de dimensiuni reduse și înnegrită de mulțimea lumânărilor aprinse la slujbe.

Casa parohială exista deja înainte de 1848, dar a fost arsă de revoluționarii unguri în timpul evenimentelor din acel an. În 1852 s-a construit alta, din lemn de fag, mică și scundă, care a rezistat până în 1885. În 1908 s-a ridicat o casă parohială mai modernă, potrivită unui popor atât de numeros. Tot pe seama capelanului din Lunca Cernii de Jos s-a construit o locuință din lemn în 1894, dar, fiind afectată de putregai, a fost înlocuită în 1902 cu una mai mare și mai trainică, din material solid.

Cel mai vechi preot cunoscut în aceste sate a fost Popa Nicolae, în 1811. Popa Nichifor Popescu a murit în 1822. Încă din timpul vieții sale, în 1817, i s-a dat ca ajutor Crăciun (sau Iatinie) Grațian Zepa, decedat în 1865. Pe lângă acesta a slujit și cooperatorul George Albulescu, între 1855 și 1868. Au urmat George Pop (1868–1869) și Ioan Zepa (1865–1893). Începând din 1893 fiecare sat a avut preotul său: Iosif Stupineanu (paroh 1893–1902), Aron Mihăescu (cooperator 1886–1896), Ioan Patachi (cooperator 1896–1902), iar din 1902 Aron Mihăescu ca paroh și Nicolae Todoran ca și cooperator.

Pentru acești dârji munteni, singurul sprijin și izvor de lumină a rămas biserica. La marile sărbători se adunau cu mic, cu mare, pentru a asculta slujba și glasul preoților – glas de mângâiere și de îmbărbătare în lupta grea și amară a vieții lor. Zilele cu adevărat deosebite erau vizitele canonice ale Arhiereilor, care, cu osteneală, străbăteau codrii și dealurile pentru a-i cerceta pe acești fii îndepărtați.

O astfel de zi de mare bucurie a fost 7 iunie 1909, când în mijlocul lor a venit neobositul apostol, Preasfințitul Dr. Vasile Hossu, Episcopul Lugojului, însoțit de un sobor de preoți. Bucuria și emoția se citeau pe chipurile arse de soare și împietrite de traiul greu ale acestor credincioși. Cu adâncă evlavie ascultau cuvintele părintești ale Arhiereului și se rugau alături de el pentru odihna părinților și fraților lor răposați, odihniți în cimitirele din jurul bisericilor.

Priveliștea acelei zile era de o mare duioșie: un popor întreg arăta o dragoste firească și puternică față de păstorul său spiritual, părând că nu mai dorește să se despartă de el. Venit de departe, Arhiereul și-a împărtășit dragostea și binecuvântarea, aprinzând inimile credincioșilor cu bucurie și speranță.

Video: https://youtu.be/I8dkrj1LQDM

Ocupatia locuitorilor in anii 1900

Ocupația principală a locuitorilor din aceste sate este creșterea vitelor și exploatarea pădurilor. Totuși, mai cultivă și câteva bucate – secară și ovăz – pe dealurile sărace din jurul Măstacănului și Ableului. Primăvara îi găsim la arat, iar toamna la secerat și la legatul snopilor, pe care îi duc apoi acasă, fie în desagi pe cai, fie pe căruțe mici cu roți scunde. Astfel își asigură pentru iarnă „hărană” – adică hrana necesară. Rar se întâmplă ca recolta să ajungă până la secerișul următor, așa că cei mai mulți trebuie să cumpere încă din primăvară porumb pentru mălai și secară pentru pâinea amară, fie din piața Hațegului, fie de la negustorii evrei din comună.

Vite cornute au multe, iar în ultimii ani au început să crească și animale de soi mai bun. Cum pășunea comunală este puțină, sunt nevoiți să plătească scump arenda pentru pășunatul pe terenurile marilor proprietari din jur. Oile și caprele pasc pe coastele abrupte și pe ogoare, fiind mutate din loc în loc pentru a găsi iarbă și pentru a îngrășa pământul. Viața lor este, așadar, mai mult o pribegie dintr-un loc în altul. De aceea, locuitorii din Lunca Cernii de Sus au fost porecliți „bădâni”, pentru că se mută mereu cu stâna și cu vasele de oierit, printre care se află și „bădâniul” – un vas de brad folosit la strâns untul.

Pe cei din Lunca Cernii de Jos vecinii îi batjocoresc numindu-i „tărgăi”, pentru că merg greoi, abia târându-și picioarele îngreunate de opincile mari și de obielele groase cu care se înfășoară până la genunchi, ceea ce le dă un mers greoi, aproape ca de elefanți.

Cu pădurile o duc însă mult mai rău. Cele proprii și comunale au fost prădate fără milă, astfel încât curând nu vor mai avea din ce să-și ridice o colibă sau să-și fiarbă o mămăligă. Pădurile „domnești” ale marilor proprietari au fost tăiate și transformate în scânduri și cărbuni pentru topitoriile de fier – „werkurile” din Hunedoara. Odată cu dispariția pădurilor, a dispărut și belșugul lemnului, al vânatului (în special mistreți și căprioare), dar și al câștigurilor pentru muncitori. Acum oamenii sunt nevoiți să muncească greu pentru bani, ca să-și întrețină familiile și să plătească birurile apăsătoare.

Pe lângă aceste greutăți, mulți au ajuns robi ai patimii beției. Negustorii îi secătuiesc prin vânzarea rachiului, care le slăbește sănătatea și le înrăutățește viața. Dacă nu ar fi stăpâniți de această patimă, acești oameni, muncitori și cu puține pretenții, ar putea duce o viață mult mai bună și mai îndestulată.

Video: https://youtu.be/cjiO2kKEnKw

De la Măstacăn și Ableu la Lunca Cernii – istoria uitată a locului

 Din însemnările unor documente vechi, confirmate și de tradiția locală, știm că în vremurile de demult, cu aproximativ 500 de ani în urmă, locul unde astăzi se află satele Lunca Cernii de Sus și Lunca Cernii de Jos era pustiu, acoperit de păduri și pășuni. Puținii locuitori din acea vreme, strămoșii celor de azi, trăiau mai spre răsărit, în două sate mici: Ableul și Măstacănul.

Ableul se afla pe culmea numită și astăzi Ableu, între două dealuri mari – Miscălea și Titiana. Măstacănul era mai sus, pe culmea Văratecului, deasupra satelor Vălioara și Răchitova. În anul 1360, voievodul Transilvaniei, Petru, a dăruit satul Măstacănul fraților Stoian și Boian, fiii lui Mușina din Densuș. Ei au dovedit că locul pustiu a fost curățat prin munca iobagilor lor, care s-au așezat acolo, probabil la început doar pentru a-și duce turmele vara („a văra”), de unde și numele Văratecului, iar mai târziu s-au statornicit.

În anul 1416, Măstacănul și Ableul aparținuseră tot unui cneaz Mușina din Densuș. În 1438, Ștefan și Sandrin Mursina au primit din partea regelui Albert o nouă donație, care includea și aceste sate. În 1516, ele se aflau în proprietatea văduvei lui Marsinai Gașpar, născută Anka Szerecsen.

Despre satul Ableu tradiția spune că ar fi fost format din patru familii mai de seamă: Zepa, Crăciunești (sau Crăciun), Bărboane (sau Bărbonești) și Stănești. Mai târziu, satul s-a strămutat probabil pe locul unde este astăzi Lunca Cernii de Sus, deoarece aici se regăsesc aceste familii. În locul vechiului sat au mai rămas doar câteva sălașe pentru vite, dar tradiția locală încă amintește că aproape de vârful dealului Titiana a existat odinioară biserica satului Ableu, semn că dispariția acestuia nu este foarte veche.

Măstacănul (Nyires în maghiară) nu a reușit să se dezvolte pe vârful dealului, din cauza vânturilor puternice și a lipsei de apă. Locuitorii s-au coborât în vale și au populat luncile Cernei, unde găseau apă, fânețe, pășuni și păduri bogate, necesare pentru locuințe și adăposturi. Aici s-au înmulțit și au format un sat mare, care se întindea de-a lungul râului până aproape de granița cu comitatul Caraș-Severin. În timp, satul s-a împărțit administrativ în două: Lunca Cernii de Sus și Lunca Cernii de Jos, însă din punct de vedere bisericesc formau o singură parohie cu doi preoți – unul în Lunca de Sus și altul în Lunca de Jos. Din 1907 existau și două școli.

În Măstacăn au rămas statornic doar aproximativ 20 de familii. Ele nu au format o comună separată, ci s-au ținut de Lunca Cernii de Sus, având doar o mică biserică de lemn. Ungurii numesc și astăzi acest cătun „Mesztakony”, dovadă că acesta a fost numele său adevărat, iar denumirea „Nyires” din documentele oficiale a fost una impusă, care nu a intrat în graiul local. Totuși, ea s-a păstrat în denumirile oficiale ale satelor mai noi: Felso și Also-Nyiresfalva.

Nu se știe cu exactitate când s-a întemeiat satul cel nou de pe valea Cernei. În conscripția din 1733, Măstacănul avea 16 familii și o biserică. În 1750 se înregistrau 260 de suflete și o biserică fără preot. În conscripția din 1811 satul nu mai apare sub numele de Măstacăn, ci ca Lunca Cernii (Nyiresfalva), cu 100 de familii, biserică și preot. Strămutarea din deal în luncă pare să se fi făcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

În 1852 existau deja două sate – cele două Lunci – care, împreună cu Măstacănul, însumau 300 de familii și 1450 de suflete. În 1900, conform conscripției oficiale, Lunca Cernii de Jos avea 932 de locuitori, dintre care 914 erau români greco-catolici. În Lunca Cernii de Sus, împreună cu coloniile Vadu-Dobri și alte așezări mai mici din hotar, se aflau 1982 de locuitori, dintre care 1693 români greco-catolici și 103 greco-ortodocși.

Video: https://youtu.be/AbfkDMA_y00

Introducere - Istoria Comunei Lunca Cernii de Jos

Sat puternic de munte, cu case din bârne de fag, mai rar din brad, acoperite cu paie țuguiate, înnegrite de fum și de neglijența stăpânilor. Oamenii nu făceau mare diferență între locuința lor și adăpostul pentru animale, de multe ori fiind sub același acoperiș. Casele erau așezate de-a lungul a aproape 10 kilometri, pe ambele maluri ale râului Cerna, sau risipite pe coastele și pâraiele din apropierea acestui râu cenușiu, care atunci când se tulbura devenea de un negru adânc – de aici și numele său.

Lunca, sau mai bine spus Luncile, altădată populate doar de sălbăticiunile codrilor, au fost locuite de câteva veacuri de mulți români sărmani. Ar fi un loc frumos de trai și petrecere, dacă nu ar fi atât de izolat de lume, închis între dealuri mari, peste care se trece cu greu pe drumuri foarte proaste. Administrația, deși încasează din aceste sate taxe considerabile pentru așa-numita „dare a drumului”, are alte preocupări decât întreținerea căilor de acces. Drumuri pe care doar rar calcă „măriile lor” – domni solgabirăi, judecători și avocați – veniți chipurile să facă dreptate, dar mai ales să-și încaseze diurne și indemnizații grase. Acestea îi îngrozesc pe blânzii munteni, care adesea se retrag în pădure când văd intrând în sat „negreața”, cum numesc ei pe cei îmbrăcați altfel decât în cojocul lor de oaie și în șuba de pănură albă.

Despre trecutul Luncilor se știe puțin. S-ar putea totuși scrie istoria vieții acestui popor simplu, care dorește doar să fie lăsat în pace, să-și petreacă în singurătate și monotonie zilele grele, păzindu-și vitele pe coastele prăpăstioase, doborând copacii codrilor ca să-și ridice umilele adăposturi, unde să-și păstreze puțina avere și să-și ducă în tăcere și suferință iernile lungi și aspre.

Lunca Cernii avea poșta la Densuș și gara la Hațeg.

Video: https://youtu.be/X15aJPzuZF0