Din însemnările unor documente vechi, confirmate și de tradiția locală, știm că în vremurile de demult, cu aproximativ 500 de ani în urmă, locul unde astăzi se află satele Lunca Cernii de Sus și Lunca Cernii de Jos era pustiu, acoperit de păduri și pășuni. Puținii locuitori din acea vreme, strămoșii celor de azi, trăiau mai spre răsărit, în două sate mici: Ableul și Măstacănul.
Ableul se afla pe culmea numită și astăzi Ableu, între două dealuri mari – Miscălea și Titiana. Măstacănul era mai sus, pe culmea Văratecului, deasupra satelor Vălioara și Răchitova. În anul 1360, voievodul Transilvaniei, Petru, a dăruit satul Măstacănul fraților Stoian și Boian, fiii lui Mușina din Densuș. Ei au dovedit că locul pustiu a fost curățat prin munca iobagilor lor, care s-au așezat acolo, probabil la început doar pentru a-și duce turmele vara („a văra”), de unde și numele Văratecului, iar mai târziu s-au statornicit.
În anul 1416, Măstacănul și Ableul aparținuseră tot unui cneaz Mușina din Densuș. În 1438, Ștefan și Sandrin Mursina au primit din partea regelui Albert o nouă donație, care includea și aceste sate. În 1516, ele se aflau în proprietatea văduvei lui Marsinai Gașpar, născută Anka Szerecsen.
Despre satul Ableu tradiția spune că ar fi fost format din patru familii mai de seamă: Zepa, Crăciunești (sau Crăciun), Bărboane (sau Bărbonești) și Stănești. Mai târziu, satul s-a strămutat probabil pe locul unde este astăzi Lunca Cernii de Sus, deoarece aici se regăsesc aceste familii. În locul vechiului sat au mai rămas doar câteva sălașe pentru vite, dar tradiția locală încă amintește că aproape de vârful dealului Titiana a existat odinioară biserica satului Ableu, semn că dispariția acestuia nu este foarte veche.
Măstacănul (Nyires în maghiară) nu a reușit să se dezvolte pe vârful dealului, din cauza vânturilor puternice și a lipsei de apă. Locuitorii s-au coborât în vale și au populat luncile Cernei, unde găseau apă, fânețe, pășuni și păduri bogate, necesare pentru locuințe și adăposturi. Aici s-au înmulțit și au format un sat mare, care se întindea de-a lungul râului până aproape de granița cu comitatul Caraș-Severin. În timp, satul s-a împărțit administrativ în două: Lunca Cernii de Sus și Lunca Cernii de Jos, însă din punct de vedere bisericesc formau o singură parohie cu doi preoți – unul în Lunca de Sus și altul în Lunca de Jos. Din 1907 existau și două școli.
În Măstacăn au rămas statornic doar aproximativ 20 de familii. Ele nu au format o comună separată, ci s-au ținut de Lunca Cernii de Sus, având doar o mică biserică de lemn. Ungurii numesc și astăzi acest cătun „Mesztakony”, dovadă că acesta a fost numele său adevărat, iar denumirea „Nyires” din documentele oficiale a fost una impusă, care nu a intrat în graiul local. Totuși, ea s-a păstrat în denumirile oficiale ale satelor mai noi: Felso și Also-Nyiresfalva.
Nu se știe cu exactitate când s-a întemeiat satul cel nou de pe valea Cernei. În conscripția din 1733, Măstacănul avea 16 familii și o biserică. În 1750 se înregistrau 260 de suflete și o biserică fără preot. În conscripția din 1811 satul nu mai apare sub numele de Măstacăn, ci ca Lunca Cernii (Nyiresfalva), cu 100 de familii, biserică și preot. Strămutarea din deal în luncă pare să se fi făcut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
În 1852 existau deja două sate – cele două Lunci – care, împreună cu Măstacănul, însumau 300 de familii și 1450 de suflete. În 1900, conform conscripției oficiale, Lunca Cernii de Jos avea 932 de locuitori, dintre care 914 erau români greco-catolici. În Lunca Cernii de Sus, împreună cu coloniile Vadu-Dobri și alte așezări mai mici din hotar, se aflau 1982 de locuitori, dintre care 1693 români greco-catolici și 103 greco-ortodocși.
Video: https://youtu.be/AbfkDMA_y00
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu