Meria - satul creat de haiduci

 Satul Meria, situat astăzi în comuna Lunca Cernii de Jos, județul Hunedoara, își are originile într-un trecut frământat, marcat de migrații, lupte și legende transmise din generație în generație. Conform tradiției locale, primii locuitori ai satului provin din zona Mehedințiului. Aceștia ar fi fost oameni ai codrilor, haiduci sau familii de haiduci, fugari din calea războaielor și a prigoanei, care căutau adăpost în locuri mai ferite, la poalele munților.

Așezarea inițială a satului nu se afla pe locul de astăzi, ci la aproximativ trei kilometri depărtare, pe valea Bâlea, într-o zonă cunoscută sub numele de Lunca Largă. Acolo, oamenii și-au ridicat primele colibe și gospodării, profitând de pășuni, de pădurea bogată și de apropierea apelor. Viața era simplă, dar nesigură, iar liniștea codrilor putea fi oricând tulburată.

Se spune că, într-o vreme de demult, au venit pe aceste meleaguri niște haiduci străini, probabil cu avere asupra lor, urmăriți de oamenii legii. Sosirea lor a adus spaimă în rândul localnicilor. Bătrânii, femeile și copiii s-au refugiat în păduri, încercând să se ascundă de primejdia care se apropia. Bărbații rămași în sat au încercat, se pare, să se împotrivească, însă au fost uciși fără milă. Tradiția spune că în acele zile cumplite râul Cerna s-ar fi înroșit de sângele vărsat, semn al unei tragedii care a rămas adânc întipărită în memoria locului.

Femeile care au reușit să scape au coborât mai la vale, spre zona Hășdău, unde și-au refăcut viața. Acolo s-au căsătorit cu bărbați din satele învecinate, precum Poiana Răchițelii, Ruda sau Bunila. Din aceste legături s-au născut familii care poartă și astăzi nume cunoscute în zonă: Lucaci, Oprișoni, dar și Nandra, despre care se crede că ar proveni de pe valea Nandrului.

Prin aceste evenimente dureroase, dar și prin puterea oamenilor de a merge mai departe, s-au pus bazele unor noi așezări. Astfel, nu doar satul Meria și-a schimbat locul și structura, ci s-a format și satul Hășdău, ca rezultat al refugierii și regrupării supraviețuitorilor. Istoria acestor sate este, așadar, una a suferinței, a adaptării și a continuității, păstrată mai ales prin povestirile bătrânilor și prin memoria colectivă a comunității.