Toamna anului 1944 a coborât peste Munții Poiana Ruscă cu un aer greu, încărcat nu doar de ceață și frig, ci și de neliniștea vremurilor. În satele din Ținutul Pădurenilor — Boz, Toplița, Poiana Răchițelii, Goleș, Alun, Ghelar, Vadul Dobrii, Cerbăl, Săcel, Pecânța, Răscălița, Merișor, Poienița Tomii, Ulmi — oamenii simțeau că lumea veche se clatină.
La Boz, țăranii nu au mai așteptat hotărârile venite de sus. Moșia boierului Jósika, nelucrată și părăsită, a fost împărțită între cei care aveau brațe de muncă, dar nu aveau pământ. Nu a fost doar un gest economic, ci unul simbolic — o ruptură de ordinea veche. Pentru prima dată, oamenii simțeau că își iau soarta în propriile mâini.
La Poiana Răchițelii, speranța reformei agrare s-a amestecat repede cu dezamăgirea. Țăranii au plătit bani grei pentru măsurători cadastrale, dar pământul promis nu a ajuns întreg în stăpânirea lor. Hârtiile arătau altceva decât realitatea din teren. Impozitele veneau la timp, dreptatea — mai târziu sau poate niciodată.
În Toplița, mai ales în satul Dăbâca, oamenii au primit păduri îndepărtate, la zeci de kilometri depărtare, sau terenuri stâncoase, improprii pășunatului. În acte figurau proprietari, în realitate rămâneau săraci. Se simțeau prinși între litera legii și neputința concretă a muntelui.
La Goleș, țăranii cereau exproprierea unor păduri ale statului care le fragmentau ogoarele și le îngreunau traiul. Pământul era puțin, iar accesul la lemn — vital pentru viața de munte — devenise o problemă de supraviețuire.
În Fizeș, primarul ezita să sprijine noile structuri politice. Tensiunile creșteau. Oamenii înscriși în Frontul Plugarilor cereau schimbare, dar vechile autorități încă mai opuneau rezistență.
La Ghelar, unde minerii scoteau fier din adâncuri, o altă nedreptate devenea evidentă: electricitatea. Deși comuna avea curent instalat de ani buni, muncitorii săraci trăiau în întuneric, în timp ce cei înstăriți își luminau casele și grajdurile. În anii în care lumânările și petrolul lipseau, întunericul devenise simbol al inegalității.
În Bozeș, țăranii se plângeau de colectele pentru Armata Roșie, considerate nedrepte: cei săraci plăteau proporțional mai mult decât bogații. Nemulțumirea nu mai era doar economică, ci morală.
În Alun, oamenii cereau îndepărtarea unui brigadier silvic asociat cu vechiul regim legionar. Rănile trecutului erau încă deschise. În Vadul Dobrii, tinerii paramilitari refuzau să mai facă munci în folosul personal al șefului de post din Bunila. Vremurile slugărniciei păreau că trebuie să apună.
Între toate aceste sate, sărăcia era un fir roșu. Calculele economice arătau că țăranul lucra în pierdere: la un lan de pământ, la zece oi, la zece vite — cheltuielile depășeau veniturile. Era o economie a deficitului permanent, o luptă zilnică pentru supraviețuire.
În acest context, Frontul Plugarilor și Partidul Comunist au găsit un teren fertil. Sediile de partid s-au deschis, steagurile au fost înfipte pe înălțimile Poienii Ruscă, iar cuvintele despre dreptate și egalitate au prins rădăcină în sufletele oamenilor obosiți de nedreptăți.
Ținutul Pădurenilor nu era un spațiu al revoluției spectaculoase, ci al acumulării tăcute de frustrări. Anii 1944–1945 au fost pentru aceste sate un prag: între lumea moșierilor și promisiunea unei lumi noi, între întunericul caselor fără lumină și speranța unei egalități universale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu