Tradiția locală spune că odinioară a existat o biserică și în satul Ableu. În
Măstacăn se afla o biserică încă din anul 1733, care, ruinându-se din cauza
vremii, a fost înlocuită în 1763 cu alta, tot din lemn, când s-a cumpărat și un
clopot. Nu se știe exact cât timp a rezistat această biserică; se presupune
însă că a funcționat până în 1898, când a fost construită o alta, tot din lemn,
la un cost de 800 de coroane.
Nu se cunoaște data precisă a ridicării primelor biserici
din cele două Lunci. Totuși, în Lunca de Sus exista o biserică în 1811. În
1852, vicarul Ștefan Moldovanu menționa că aceasta nu era atât de veche ca cea
din Măstacăn, fiind probabil ridicată în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea. Existența unui clopot datat din 1784 întărește această ipoteză. În
1880 s-a construit o nouă biserică, din lemn de brad, tencuită și văruită atât
pe interior, cât și pe exterior, dar devenită curând neîncăpătoare pentru
numărul mare de credincioși.
În Lunca de Jos s-a ridicat o biserică de lemn la sfârșitul secolului al XVIII-lea, probabil în 1787, an din care se păstrează un clopot. În 1874 a fost zidită biserica actuală, din piatră, dar de dimensiuni reduse și înnegrită de mulțimea lumânărilor aprinse la slujbe.
Casa parohială exista deja înainte de 1848, dar a fost arsă de revoluționarii unguri în timpul evenimentelor din acel an. În 1852 s-a construit alta, din lemn de fag, mică și scundă, care a rezistat până în 1885. În 1908 s-a ridicat o casă parohială mai modernă, potrivită unui popor atât de numeros. Tot pe seama capelanului din Lunca Cernii de Jos s-a construit o locuință din lemn în 1894, dar, fiind afectată de putregai, a fost înlocuită în 1902 cu una mai mare și mai trainică, din material solid.
Cel mai vechi preot cunoscut în aceste sate a fost Popa Nicolae, în 1811. Popa Nichifor Popescu a murit în 1822. Încă din timpul vieții sale, în 1817, i s-a dat ca ajutor Crăciun (sau Iatinie) Grațian Zepa, decedat în 1865. Pe lângă acesta a slujit și cooperatorul George Albulescu, între 1855 și 1868. Au urmat George Pop (1868–1869) și Ioan Zepa (1865–1893). Începând din 1893 fiecare sat a avut preotul său: Iosif Stupineanu (paroh 1893–1902), Aron Mihăescu (cooperator 1886–1896), Ioan Patachi (cooperator 1896–1902), iar din 1902 Aron Mihăescu ca paroh și Nicolae Todoran ca și cooperator.
Pentru acești dârji munteni, singurul sprijin și izvor de lumină a rămas
biserica. La marile sărbători se adunau cu mic, cu mare, pentru a asculta
slujba și glasul preoților – glas de mângâiere și de îmbărbătare în lupta grea
și amară a vieții lor. Zilele cu adevărat deosebite erau vizitele canonice ale
Arhiereilor, care, cu osteneală, străbăteau codrii și dealurile pentru a-i
cerceta pe acești fii îndepărtați.
O astfel de zi de mare bucurie a fost 7 iunie 1909, când în
mijlocul lor a venit neobositul apostol, Preasfințitul Dr. Vasile Hossu, Episcopul
Lugojului, însoțit de un sobor de preoți. Bucuria și emoția se citeau pe
chipurile arse de soare și împietrite de traiul greu ale acestor credincioși.
Cu adâncă evlavie ascultau cuvintele părintești ale Arhiereului și se rugau
alături de el pentru odihna părinților și fraților lor răposați, odihniți în
cimitirele din jurul bisericilor.
Priveliștea acelei zile era de o mare duioșie: un popor
întreg arăta o dragoste firească și puternică față de păstorul său spiritual,
părând că nu mai dorește să se despartă de el. Venit de departe, Arhiereul și-a
împărtășit dragostea și binecuvântarea, aprinzând inimile credincioșilor cu
bucurie și speranță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu